Poem cu final deschis

strâng timpul în pumni ca pe arginți

atât m-au umblat anii că au început a sângera genunchii

urechea dreaptă îmi atârnă greu ca un proiectil

dintr-un ochi  își ia zborul un pescăruș

privesc în oglindă ca spre țărm

un apus galben mototolit

o rugăciune întoarsă împotriva ei înseși

 

în urma noastră patria se descompune în cuvinte

un alai voios de viori albe

ce se înalță spre cer

se vor nărui de partea cealaltă

ca într-o carte

în care toate finalurile

au tăcut

Pânză cu ore vechi

ceasornicăria din colț și câteva ore

împrăștiate pe jos

ca niște mirese oarbe își așteaptă

verdictul

și-au pregătit foarfecile

atele fașe frânghii

stau aliniate precum coastele albite ale poemelor

treceri pentru călătorii

nehotărâți

 

dincolo de noi

un cer pătrat două pensule și

niște vopsea cursă

pe alocuri

Iarnă-ți cu bine

 

e vremea când mă leg de noi
pentru vindecare
mă aşez pe scaun şi îmi încui
toate oasele genunchilor
astăzi nu le vei auzi
trosnind

(montez gânduri pentru delimitarea vieților
nu ştiți
din ce direcție tremură inima
aşa-i)

dincolo de toate acestea
ți-aş urla
mi-e teamă
aş putea schingiui culorile dintre două ninsori
îți pictez
încerc măcar

adorm
a-dorm e mai uşor
pare mai cald
miroase a înserare cu fursecuri
şi vin alb

astăzi
mi-e nicăieri
în iarna ta
poate şi de aceea
prea mult crăciun aici la tine

mai sunt scrisori din alte ierni
când sufletele
descusute
se vor fi ghemuit a regăsire

în jurul focului
nimeni dintre noi
nu mai apare

Acesta nu este un câine

 

aceasta este o trompetă

rece și udă

îți trezește dimineața înainte să-și amintești

numele ei

 

acesta nu este un câine

aceasta este o ureche

nesfârșită

în ea concertează toate păsările lumii

vecinii încă nemutați

poștașii toți

 

acesta nu este un câine

acesta este un buchet de gladiole

mirosind

a fân proaspăt

ecusonul fiecărei reîntoarceri

acasă

 

acesta nu este un câine

aceasta este o coadă legată bine

de inimă

printr-un mecanism

 

al naibii de simplu

Din stradă

e această zi care nu poartă nume

e multă lumină

degetele au și acum forma ultimei

închinăciuni

 

e acea zi în care

pornim spre ei cu umerii aplecați

și sufletele rupte la colțuri

 

ne așezăm în genunchi să îi auzim mai bine

 

ei ne primesc

ne ascultă

ne iartă

 

îi purtăm la gât

amulete

așa se cuvine celor care ne vor fi crezut

acum

ne privesc și plâng

și ning

 

deasupra

cerul se împarte în fâșii egale

aici

cadourile de crăciun se numesc în funcție

de numărul piciorului

 

dreptatea se împarte din căldura lumânărilor