Recunoaștere

cu îndoieli

așa am venit pe lume nu m-ați convins

m-am întors

ați înnodat atunci toate mâinile posibile și ați aprins sorii

m-ați adus înapoi

e târziu mi-ați strigat nu te prosti

îmbracă-ți anii şi naște-te

ai întârziat

 

e ceva foarte viu în toate amintirile astea

e ca mirosul de busuioc proaspăt al catapetesmei

din duminicile copilăriei

placenta m-a înghițit atât de bine încât

partea dreaptă pare și acum tivită

pe alocuri

 

atunci când obosesc de voi privesc spre ea

ca spre o icoană

 

uneori

mă recunoaște

În fiecare an, la 1 aprilie

îmbrățișare rece brațul barierei

prima oră

moment numai bun pentru a cerși timp din cutia milei

cioburile sparte aduc noroc atunci când reușești

să le scoți pe toate

un geam rămâne mai deschis decât albul norilor

e mai ușor așa nu voi mai uita să încui mașina

lângă

cafeaua s-a trezit înaintea mea

pe jos

de la izbitură

 

în boxe urlă Freddie rag și eu aproape credibil

who wants to live foreveeeeer

Ne suntem pe rând

obișnuiam să mă plimb adesea

între aceleași două lumi

apoi ai venit tu m-ai întrebat

mi-e bine

n-am știut răspunde ți-am desenat în palmă

un cerc

m-ai crezut

 

mai târziu ți-ai cumpărat un apus în apropiere

m-ai întrebat unde sunt

unde ești tu am răspuns

îmi tremurau genunchii așa se auzea în orașul alăturat

 

un oraș cât o planetă

mi-ai adus

o îmblânzire

Sub stele

se termină lumea baby

de unde să mai creștem degete

au plecat să se usuce până și nodurile care legau venele între ele

cândva

stelele cândva aprinse au ajuns moloz am văzut măturătorii cum le-au strâns

au ridicat un colț de cer și le-au trântit acolo

 

steaua polară ce ți se ivea în talpă de câte ori îți număram pașii

am zărit-o și pe ea

 

palidă neîncăpătoare

tu apăreai tot mai puțin

Gânduri pentru cei rămași

peste blocuri diminețile se preling precum oul proaspăt

secundele lor lichide se rostogolesc pe față împiedicându-se nătâng

peste drum ferestrele își dorm încă oamenii

e ca atunci când îți scurmă un bec în ochi

în timp ce întinzi mâna

să atingi ultimul vis de pe raftul nopții

 

omenirea  soarbe din cafea primele cearcăne ale dimineții tu

încă pipăi cu degetul  globulele albe pe cerul adormit

e încă o noapte nevisată

în locuința cu o singură fereastră

și totuși

 

toți suntem datori cu o strângere dureroasă de mână la întâlnirea cu memoria

 

unii se întorc peste un timp îi recunoaștem după mănuși

alții ni se prind în spatele plămânilor

poartă o crizantemă în buzunar

ne vorbesc doar în fața oglinzii

Jumătate de poem

în jumătatea noastră de planetă aerul ne respira complice

prea generos pentru o viață de muritor jelit cu strigături

cu salve de tun

să privim atenți

mai jos sunt jumătăți de cuvinte

scriem zeu citim ață

le agățăm în urechi cercei îi purtăm pe toți

într-o singură ureche

 

pasărea phoenix nu ne mai crede nici ea amână învierea

dunărea ne apără urmele cu dârzenie deasupra stelele ne recunosc

de părinți

mai mult decât atunci vântul îți trântește numele de toate ferestrele lumii

vecinii de pe celălalt mal se privesc prin ele

între ei

se miră

 

de unde această poartă aceste trupuri această muzică

Octombrie 31

în fiecare an când mă nasc oamenii își împachetează gândurile

vin cu flori

pe străzi personaje imunde poartă în mâini dovleci caraghioși sculptați coafați

ei nu bănuiesc nimic

spirite bune îmi ciupesc terminațiile nervoase măcar la capătul lor nu se mai moare

asta

e o certitudine

 

când mi-e greu privesc spre sud ca spre mine

acolo

cerul pare înnodat asta apasă până la dezintegrare

o lovitură în plex și te mai poți întoarce pe jumătate

restul lumii e o plagă  închisă

 

în fiecare dimineață îmi ud norii din sufragerie îi cresc să pot umbla cu capul în ei

uneori e mai ușor așa

e toamnă în fiecare an morții își aprind luminile pentru a ne vedea mai bine

sunt singuri printre noi sunt stingheri sunt reci precum nașterile nesupravegheate

 

atunci când dansezi odată cu ei împarți lumina

darurile

Cinci etaje de frică

cu grijă atât am auzit

apoi ușa s-a închis

eu știam cel mai puțin dintre ei toți

nu am mai strigat niciun nume două săptămâni

atât a durat

palma după ceafă

genunchiul în splină

dezmeticirea

la plecare brațele încordate încercau să deschidă portierele tuturor mașinilor

roșii

orele se cereau împachetate

transportate cât mai repede și cât mai pline

în aceeași zi

mâinile cu degete subțiri ale copiilor îmi desenau toți tații lumii

pronunțau numele greșit dar ieșeau toți la numărătoare

 

în buzunarele lărgite ale copilăriei

zilele tremurau

ca o inimă

 

fiecare piesă de lego e datoare cu o răzbunare

e timpul zic

camera cu trenulețe și creioane colorate se strâmtorează

lumina trece firav prin ferestrele cu amprente

mă simt la fel de schilodită ca primele ore ale zilei

colorez unicorni sus jos sus jos

conturul se desface generos

cât toată foaia

 

cineva îmi desenează deasupra o ciupercă

o lampă aprinsă alunecoasă crudă